Samarineancă. Străină de neam, nebăgată în seamă, ca o
cârpă lepădată. Îşi ducea viaţa umil, în păcatele ei. Cenuşăreasă a societăţii,
iată că tocmai asupra ei Se apleacă Fiul Tatălui ceresc: îi adusese haină de
nuntă…
De la-nceput mi-a fost dragă femeia samarineancă.
Încă de când am descoperit-o uimit în extraordinara
relatare a Sfântului Evanghelist Ioan. Căci Apostolul iubirii a ştiut, atent la
suflarea Duhului Sfânt, să surprindă esenţialul într-un om şi în epoca în care
el a trăit.
Omul era Femeia Samarineancă.
Epoca era a crucificării timpului însuşi în întâlnirea
faţă către faţă a lui Dumnezeu cu făptura Sa, atât cât putea ea îndura.
Samarineanca era o femeie frumoasă.
Nu un portret fizic aflăm în relatarea Sfântului Ioan
Teologul, ci unul moral.
Fără a numi direct trăsăturile ei lăuntrice, evocă o
personalitate puternică, un om extrem de viu, portretizat prin actele sale,
prin atitudinea sa, prin cuvintele sale.
Sfântul Evanghelist o aduce în scenă şi o lasă să ni se
descopere. Şi ea ne surprinde: nu ne-am fi aşteptat la o aşa profunzime în
sufletul unei femei simple, la o aşa trăire, la aşa preocupări duhovniceşti, la
atâta dor de Dumnezeu în inima unui om păcătos.
Dar „Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să
ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le
ruşineze pe cele tari; Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe
cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt,
Ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.” (I Corinteni, 1; 27, 28,
29).
Înaintea Samarinencei, nu ne putem decât smeri: ce vas
ales era sufletul ei răbdând asupră-şi învârtoşarea propriului trup!
La momentul întâlnirii ei cu Hristos, dincolo de zgura
păcatului care îi acoperea viaţa, femeia aceasta avea o inimă de copil.
În contrast cu fariseii, din pricina cărora Domnul tocmai
lăsase Iudeea şi Se ducea iarăşi în Galileea – căci ei auziseră “că Iisus face
şi botează mai mulţi ucenici decât Ioan” (In. 4; 1) şi erau plin de pizmă în
ascunsul inimii lor – femeia aceasta era lipsită de făţărnicie.
Ea n-a ascuns Străinului, Care îi ceruse să bea, faptul că
este samarineancă, ştiind că “Iudeii nu au amestec cu Samarinenii” (In. 4; 9)
şi exprimându-şi deschis mirarea: “Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la
mine, care sunt femeie samarineancă?” (In. 1; 9).
Dar ea încă nu ştia că Cel Ce vorbea cu ea era Însuşi
Mesia şi, socotindu-L a fi un iudeu oarecare, ar fi putut căuta să nu se dea pe
faţă, ştiind că risca să fie dispreţuită.
Însă femeia şi-a asumat riscul, fiindcă iubea adevărul.
Şi Adevărul a iubit-o pe ea.
Fiindcă ea nu doar că nu era făţarnică, era şi smerită. Şi
era deschisă unui dialog real. Şi comuniunii. Era lipsită de invidie şi de
orice fel de răutate.
Era sinceră. Când îi cere Iisus să se ducă şi să-şi aducă
bărbatul, ea mărturiseşte: “Nu am bărbat”, ştiind că bărbatul pe care-l avea nu
era al ei. Iar când Domnul o vădeşte încă mai mult: “Bine ai zis că nu ai
bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat”
(In. 4; 17, 18), ea nu tăgăduieşte, nu se mâhneşte, nu se revoltă, ci constată
abrupt: “Doamne, văd că Tu eşti prooroc” (In. 4, 19), descoperindu-şi nu doar
sinceritatea, ci şi darul credinţei care sălăşluia în ea. Fiindcă, de nimic
îndoindu-se, ea Îi pune Domnului în faţă adevăratele ei probleme, care erau
majore, esenţiale, existenţiale. Erau dilemele omului căutător de Dumnezeu
chiar acolo, pe fundul mocirlei în care zăcea, conştient de propria lui
murdărie, lucid, realist, necăutând a se îndreptăţi pe sine şi netemându-se a
se înfăţişa Creatorului său în toată
goliciunea sa.
Femeia aceasta face gestul pe care Dumnezeu îl aşteptase
de la Adam după căderea lui în neascultare şi pe care Adam nu l-a făcut.
Adam a fugit, crezând că se poate ascunde de ochiul lui
Dumnezeu, fiindcă era ruşinat văzându-se golit de slava pe care o avusese de la
El până atunci.
Femeia samarineancă nu fuge.
Ea nu caută să-şi ascundă goliciunea sufletului pricinuită
ei de vieţuirea în păcat şi nu caută să arunce vina asupra altcuiva.
Ea îşi mărturiseşte condiţia decăzută şi, în acelaşi timp,
îşi afirmă cu tărie credinţa: Da, Doamne, în adâncul păcatului m-am sălăşluit,
dar… văd că Tu eşti prooroc. Şi, dacă văd cu Tu eşti prooroc, eu pot să te
întreb despre cele după care inima mea însetează, fiindcă Tu poţi să-mi dai
răspunsul, oricât aş fi căzut eu de jos.
Şi care erau dilemele ei, frământările ei, care erau
nevoile ei sufleteşi şi după ce înseta inima sa?
Nedumeririle ei, nevoia ei de răspuns nu erau pentru lumea
aceasta şi pentru viaţa aceasta în trup.
Ea a-ntrebat pe Domnul despre rugăciune.
Adică, despre modalitatea intrării omului în comuniune cu
Dumnezeu.
Femeia aceasta, păcătoasă la vremea aceea, era mistuită de
setea de rugăciune, era însetată de Dumnezeu.
Şi Hristos-Dumnezeu ştia lucrul acesta.
El cunoştea starea inimii ei şi îi iese în întâmpinare,
venind la fântâna lui Iacov. Adică, exact până acolo până unde putea ea singură
merge în dorul ei de Dumnezeu.
Ştia Dumnezeu că femeia însetează de El. Şi îi zice:
“Dă-mi să beau!…
El, Care a făcut cerul şi pământul şi Care pe toate le
ţine şi le hrăneşte, şi le adapă, cere să bea de la un om neputincios, de la o
femeie păcătoasă. Fiindcă şi El era însetat.
Episodul acesta este extraordinar.
Dumnezeu, ostenit de călătorie, cere omului să-I astâmpere
setea.
Şi, deşi Iisus călătorise ca Om, ostenise ca Om, însetase ca Om, nu numai
de greutatea trupului Lui omenesc dă mărturie Sfântul Apostol Ioan, ci şi de
însetarea Duhului lui Dumnezeu după duhul omului, de dorul Mirelui după inima
făgăduită să-I fie Lui mireasă.
Dumnezeu ostenise cu dumnezeiască osteneală în căutarea
oii pierdute, a Femeii samarinence şi însetase în aşteptarea clipei când ea
avea să-L recunoască: “Doamne, văd că Tu eşti prooroc”…
Nu atât de apă era însetat Dumnezeu, cât de omul întunecat
în păcatele lui, rupt de Creatorul său şi în adâncă suferinţă în robia
vrăjmaşului.
Şi iată că pentru Samarineancă venise clipa întâlnirii ei
cu Dumnezeu.
Dar El îi venise în întâmpinare nesilind voia ei, ci
tocmai pentru că şi ea înseta în inima ei după El. Şi vine să caute apă la
fântâna lui Iacov.
De nenumărate ori venise ea acolo şi, luând apă, apoi iar
însetase şi iar venise să ia. Pentru că apa lumii acesteia nu astâmpără setea
din om. Şi n-o astâmpără, pentru că omul nu apa aceasta o caută cu adevărat. Nu
pe cele lumeşti le râvneşte inima lui.
Dar omul nu înţelege de la-nceput ce sete-l usucă. Şi
caută să se adape din ale lumii. Vrea o casă, vrea o maşină, un loc de muncă,
un doctorat. Multe vrea omul din cele pe care lumea poate să i le ofere şi
viaţa lui este o căutare febrilă, continuă, o alergare fără odihnă, o însetare
neostoită, fiindcă îl arde o nevindecată dorinţă de ceva mereu nou, inedit. Şi
orice ar obţine el în lumea aceasta, nu va ajunge la capătul căutărilor lui.
Fiindcă se plictiseşte degrabă de oricare lucru pe care l-a dobândit. Se
plictiseşte ca un copil de o jucărie stricată şi caută iar. Iar în febra
căutărilor lui, în câte păcate nu cade el? Câte greşeli nu comite, mai mari sau
mai mici? Dar inima lui tânjeşte chiar în mocirla trupului său. Căci inima lui
e promisa mireasă a lui Hristos şi El Singur e Noul pe care-L caută omul în
lume fără să ştie ce vrea. Noul Absolut, de Care nu te poţi plictisi, pentru că
înaintarea în comuniunea cu El nu are sfârşit. Şi noutatea continuă vine pentru
om din aprofundarea cunoaşterii Dumnezeului Celui Viu în comuniunea tot mai
intimă cu El.
Şi vine o vreme când inima şi strigă setea mai puternic decât
se tânguie trupul învârtoşat.
Clipa în care omul a ajuns în dispoziţia lăuntrică de a se
lepăda de întunericul său, pentru Lumina lui Dumnezeu.
Clipa după care însetează, în călătoria Sa, Dumnezeu. Şi
în care El îi iese omului în întâmpinare şi îi cere: “dă-Mi să beau”. Adică:
“dă-Mi inima ta”… Făcând omul milă cu Dumnezeu Cel însetat, află el însuşi apa
cea vie.
De aceea era frumoasă Femeia samarineancă, pentru că
înseta în inima ei să se adape cu Dumnezeu.
Şi iată că Dumnezeu o aşteaptă la fântâna lui Iacov. Şi îi
cere să bea.
Femeia primeşte cuvântul şi se smereşte. Nu se
făţărniceşte înaintea lui Dumnezeu, nu caută să-şi ascundă păcatul, nu aruncă
vina asupra celuilalt.
Şi cere, la rândul ei, răspunsuri vitale.
N-o mai interesează vremelnica ei găleată cu apa lumii
acesteia, ci legătura ei vie cu Dumnezeu. Pe Care aflându-L, ea îşi începe
apostolatul: “Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu
cumva acesta este Hristosul?” (In. 4; 29). Şi ea aduce la Domnul, prin
propovăduirea ei, pe locuitorii acelei cetăţi.
Ca o floare de nufăr, femeia samarineancă! Izbăvită de
întinăciunea noroiului, îşi poartă cu demnitate lujerul alb, cinstind haina
nunţii dăruită de Mirele inimii ei.
În convorbirea ei cu Iisus, femeia îi dăruise inima ei şi
El, astâmpărându-şi setea, ea se recunoscuse Acasă în El. Iar un lucru ca
acesta – întâlnirea reală cu Dumnezeu în inima ta – nu se poate tăcea. Ci te
duci şi-l vesteşti tuturor. Nu ca să te făţărniceşti, ci ca să-L împărtăţeţti
tuturor pe Hristosul din inima ta.
***
Venit-a Domnul în Sihar
Venit-a Domnul în Sihar, voind să meargă-n Galileea,
Căci, între florile ce-avea să le culeagă, şi femeia
Samarineancă aştepta, tânjind în inima-i străină,
Mântuitoarea întâlnire a tinei ei cu-a Lui Lumină.
Şi, ostenind ca Om Stăpânul, lângă fântână a şezut,
Să-şi tragă Duhul răsuflarea sub greul trupului de lut;
Dar, Dumnezeu fiind din fire, în dorul de făptura Sa,
De a ei inimă-mireasă, nestâmpărat El înseta.
Venind femeia la fântână, din truda setei Lui, făcu
Femeii loc de mântuire şi primitor ogor îi fu
Pământul ei, ce-nţelenise de patimi grele sufocat
Şi-n setea Lui, ea setei sale izvor de apă a aflat.
Asemeni ei, tânjim noi astăzi de însetare şi nu ştim…
Iar Domnul ne aşteaptă-n Taină toţi la fântână să venim
Când, în Potir smerit ascunsă, iubirea Lui nemângâiat
Să ne adape cu-a Sa viaţă, de dorul nostru-a însetat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu