Ce pot spune eu, Doamne?

Ce pot spune eu, Doamne, acum, despre mine și Tu să nu știi?

Cu sufletul gol – stau înaintea feței Tale dumnezeiești și inima mea despuiată e înaintea ochilor Tăi. Cu ce veșmânt aș putea să acopăr urâciunea din mine? Și cum aș putea socoti că ea ar putea să rămână ascunsă privirilor Tale? Și de ce mi-aș tăinui murdăria și boala tocmai de Tine, Cel Care Singur poți să mă vindeci și să mă curățești?…

Tu mă vezi precum sunt. Tu mă știi până în cele mai dinlăuntru ale mele, căci Ție nimic nu poate să-Ți fie ascuns. Tu m-ai zidit în pântecele maicii mele și în gândul Tău sunt mai înainte ca eu să fi răspuns chemării Tale din neființă. Tu cunoști frumusețea chipului ce-ai pus în mine și singur Tu șii cât de departe mă aflu eu de plinirea asemănării. Tu, Doamne, cunoști vistieria talanților ce mi-ai încredințat și, iarăși: numai Tu știi risipa ce am făcut și reaua întrebuințare a darului Tău, de când, luându-mi trufaș partea mea de avere – nesocotind că ea nu e a mea, ci a Ta! – am plecat în ale lumii, s-o cheltui nechibzuit în trai pătimaș.

Tu, Doamne, Singur cunoști cine sunt și cine aștepți de la mine să fiu.

Ce-Ți pot spune eu despre mine și Tu să nu fi știut mai înainte ca eu însămi să fi priceput? Căci: eu ce, oare, aș putea ști despre mine mai mult decât tu Însuți cunoști? Tu, Doamne, știi că eu sunt precum sunt…

Tu știi toate.

Cunoști răutatea inimii mele și neputința mea de a sta în poruncile Tale.

Vezi lutul din mine cât e de vârtos și cum îmi trage duhul către pământ.

Vezi aripile frânte ale zborului ce mi-ai încredințat.

Vezi întunericul sufletului meu cu ferestrele oblonite.

Și tu știi – o, Doamne Iisuse, cât de bine Tu știi! – ușa zăvorâtă a inimii mele de piatră înaintea îndelung-răbdătoarei Tale iubiri…

Iată, eu vin înaintea Ta precum sunt și, cu durere înlăcrimată, văzând neputința-mi cu totul, Te rog: deșteaptă-mă din moartea depărtării de Tine!

Fără Tine, mi-e noapte și frig îndărătul ușilor zăvorâte. Fără Tine, mi-e însingurare și chin. Fără Tine, mi-e moarte, căci: fără Tine – nu sunt!

Iată, Doamne, pun azi înaintea Ta acest boț de pământ ce-ai adus la ființa, ca să fie un om. Eu sunt boțul acesta inform, ce a devenit prin voia sa numai trup, căci am lăsat omul să se întoarcă în lut. De câte ori eu, de bună voie rănindu-Ți iubirea, m-am aruncat în mrejele patimilor în care vicleanul m-a prins! Dar nu-i el vinovat de căderile mele, ci mie patima mi-a plăcut, căci am iubit întunericul mai mult decât am voit să iubesc lumina. Și acum, iată Doamne, aceasta sunt eu și mă pun înaintea feței Tale precum mă găsesc și Te rog: fă din mine un om! Eu știu că Tu mă iubești ca nimeni altul și suferi pentru durerile mele, iar inima Ta sângereaza pentru fiece rană a inimii mele. Dar și aceasta știu: că Tu știi că nimic nu pot fără Tine – ajută-mă să fac voia Ta! Ajută-mă să vreau să fac voia Ta! Nu mă lăsa ca măcar o singură dată să mai răspund la chemarea de sirenă a vreunei patimi încuibate în inima mea. Inima mea e întunecată și e bolnavă, ajută-mă să vreau să mă vindeci și să mă luminezi! Duhul îmi e înlănțuit în pământul ce sunt, ajută-mă să vreau să mă dezrobești de sub jugul străin! Voia mi-e slabă și înclinată spre rău, ajută-mă să vreau  să fac binele pe care-l iubesc și nu răul pe care-l urăsc. La mine, nimic din toate acestea nu-i cu putință, dar toate sunt cu putință la Tine, Dumnezeul meu. Tu nu ești departe, căci în Tine trăim și ne mișcăm, și suntem, precum zice Apostolul Tău. Izbăbește-mă de trupul morții acesteia! Căci și eu Te iubesc.